Un malamut cat un mamut

Murise de curand Miky, cainele mamei mele. Toata familia ii ducea dorul, toata familia astepta sa ii auda pasii usori pe treptele de la intrarea in casa, dar asta nu se mai putea intampla. Crescusem
acest caine de cand era o mogaldeata cu ochi albastri, cu privire senina si increzatoare, dornic de joaca. Se atasase foarte usor de noi, la fel cum si noi eram atasati de el.
Din pacate, eu il vedeam tot mai rar, pentru ca timpul nu imi permitea sa trec zilnic pe la mama mea, mai ales dupa ce m-am mutat intr-un alt cartier al orasului. Totusi, cand ajungeam acolo, era ca si cum acest caine ar fi fost doar al meu. Ai fi crezut ca va lesina de bucurie ca ma vede, iar asta mi-l facea cu atat mai drag. Cand am aflat de moartea lui, a cazut cerul pe mine. Nu as fi crezut ca moartea unui caine poate sa doara atat de tare, daca nu este al tau.
Ca pentru a ma consola, la scurt timp de la pierderea suferita, am cunoscut o doamna care avea o catea pe care nu o mai putea tine. Un pui de malamut de Alaska, cu o privire inteligenta, cu blana deasa si labe mari, ca de urs. Fara sa stau pe ganduri, am luat cateaua acasa si am declarat-o membru al familiei, cu drepturi depline. Nu stiam pe atunci ca Chandra va deveni stapana casei, ca va prelua puterea si ma va face sa iau decizii surprinzatoare.
Nu stiam cat de draga imi va deveni si nici cat de mare va creste. Un sac de Royal Canin Maxi ii ajungea pentru jumatate din perioada care i-ar fi ajuns lui Miky, cainele mamei mele. Simteam in stomac un gol de placere vazand-o cum isi baga botul in hrana uscata si cum inghitea hulpav, de parca i-ar fi fost teama sa nu ii fure cineva vreo bobita. Malamutul meu de Alaska devenise un adevarat mamut, un caine frumos, sanatos si foarte bine dezvoltat.
Era o placere sa ies cu ea pe strada, sa vad cum oamenii intorceau capul dupa noi, cum se mirau de frumusetea ei. Certurile incepeau seara, cand ne bagam la culcare. Nu concepea sa doarma decat in pat cu noi, ca atunci cand era pui si cantarea cat o punga de zahar. Nu isi dadea seama ca acum era aproape la fel de grea ca mine, ca atunci cand se arunca peste mine imi taia respiratia. :) Eu o impingeam jos din pat, ea se urca grabita inapoi, crezand ca ne jucam.
Intr-un final, ma strangeam cat de mult puteam, pentru a-i face loc langa noi si adormeam fericita, stiind ca am alaturi de mine fiinte pe care le iubesc si care, la randul lor, ma iubeau. Ziua in care am pierdut cateaua a fost una dintre cele mai triste din viata mea. Desi au trecut cativa ani de atunci, inca nu pot vorbi despre asta fara sa am lacrimi in ochi si fara ca dorul sa se trezeasca si sa imi aduca suferinta. Inca mai am in camara, intr-un colt, ceea ce a ramas din ultimul sac de hrana pe care i-l cumparasem. Inca mai sufar si inca imi este dor.