Avem nevoie de politia internetului!

 Avem nevoie de politia internetului! Consider ca sunt prea multi cei care vor sa castige bani de pe urma naivilor ce populeaza mediul online. Desi internetul ne-a adus o multime de avantaje, trebuie sa recunoastem ca exista si pericole de tot felul. Pe internet bantuie tot felul de ciudati care abia asteapta sa faci o miscare gresita pentru a-ti face rau.

Tocmai am povestit, pe un alt blog, ca vreau sa cumpar o statueta cu un vultur asezat pe stanca. Singura piesa de arta care mi-a placut cu adevarat se afla pe un site despre care sute de oameni se plang. Bietii de ei! Au ales produsul/produsele dorite, au comandat, au platit si nu au primit nimic, desi unii asteapta de peste 7 luni. 

Din acest motiv sustin ca avem nevoie de politia internetului. De oameni care sa ii traga de urechi pe cei care vor sa pacaleasca. Sa le inchida site-urile. Sa ii pedepseasca exemplar, ca sa le taie si altora elanul de a da tepe celor de buna credinta. Avem nevoie de un vultur care sa stea cu ochii lui de pasare de prada pe hotii care mint, inseala, fura.

Nu ma mai baga la spam!!!

Nu ma mai baga la spam!!! Nu e vina mea ca articolele mele ajung la tine. Nu am trimis nimanui, niciodata, articole necerute. Cel mai probabil tu, cu degetele tale, ai apasat pe mouse candva, abonandu-te la blogul meu. Daca nu ne mai potrivim, daca nu iti mai place felul in care scriu, daca avem idei diferite, e suficient sa te dezabonezi. Nu trebuie sa imi bagi articolele la spam.

Deschide mailul primit de la blogul meu. Jos de tot, la finalul textului, vei gasi asta "To stop receiving these emails, you may unsubscribe now.". Apasa cu incredere pe acel unsubscribe now ca sa te poti dezabona si niciodata nu vei mai primi vesti de la mine. Nu cred ca ti-ai dat seama pana acum, dar eu stiu cine esti si aflu imediat ca m-ai bagat la spam.

Un articol bun

De-a lungul timpului multi oameni mi-au cerut sfaturi legate de blogging. La fel de multi m-au intrebat cine m-a invatat sa scriu si care este secretul prin care atrag oameni pe blogurile mele, cum fac sa ii tin "in poveste", dar si ce anume inteleg eu prin expresia un articol bun. Din pacate, niciodata nu am putut raspunde cu exactitate la asemenea intrebari, pentru ca nu exista un raspuns universal valabil. Cu scrisul e cam asa: te pricepi sau nu, iti pasa de parerea altora sau nu, vrei sa devii cunoscut sau nu, ai ceva de transmis sau nu. Nu s-a inventat o reteta pe care sa o poata aplica oricine isi doreste sa scrie un articol bun, pentru ca fiecare om percepe altfel un articol de calitate.

Exista totusi cateva reguli pe care trebuie sa le cunoasca oricine isi doreste sa scrie. Daca dati clic pe linkul de mai sus, acolo gasiti suficiente detalii cat sa aveti un punct de pornire. Restul ar trebui sa vina de undeva din adancul vostru. Atunci cand scrii din toata inima, din bucuria de a asterne cuvinte pe pagina si de a le oferi lumii, sa se bucure de frumusetea lor, nu poti scrie altfel decat bine.

E ora la care cocosul canta pentru a treia oara

Ma simt prinsa intr-un balon prin care nu poate razbi nici un zgomot. Ma dor urechile de atata liniste. E ora la care cocosul canta pentru a treia oara, iar eu sunt cu cainii in curte. Ii vad agitati. Isi tin capul sus, cozile rigide, corpul pregatit de atac. Ma uit in directia in care au privirile indreptate. Nu se vede nimic. Nu se aude nimic. Nu se simte nimic. Ma relaxez.

Cainii alearga indecisi. Se opresc din loc in loc. Isi baga boturile adanc in iarba care mai pastreaza lacrimile pe care roua le-a plans. Cauta mirosuri straine. Cocosul chiar canta. Il aud pentru prima data de cand m-am mutat aici. Bruno se sperie. Si pentru el e un sunet nou, care penetreaza tacerea in care suntem invaluiti. Isi ia pozitia de atac.

Onix gaseste o creanguta. O prinde in dintii albi ca spuma laptelui si fuge spre nicaieri. Se roteste in cercuri in jurul lui Bruno, chemandu-l la joaca. E ora la care cocosul canta pentru a treia oara, iar cainii mei se cauta, se prind, se despart doar pentru a se regasi iar. Uneori se opresc brusc si amusina aerul. Doar ei stiu ce miros le-a intrerupt joaca.

Ma doare atata liniste. Luminile sunt stinse pe la casele vecinilor. Dorm toti. Sau poate se uita la televizor. Probabil unii dintre ei stau intinsi in pat, pe intuneric, cu ochii pironiti in tavan, intrebandu-se daca va veni vremea cand cei de la putere ne vor da liber sa iesim din case, impinsi de sloganul scapa cine poate. E posibil ca unii sa stea ascunsi dupa perdele, urmarindu-ne, invidiosi pe o presupusa, iluzorie libertate.

Il chem pe Bruno la mine. Planuiesc sa il bag in casa. E clar ca s-a plictisit si vrea inapoi, la caldura, sa isi continue somnul. In plus, e posibil ca Onix, ramasa singura in curte, sa se decida repede sa faca pipi, inainte de a ingheta de frig amandoua. Conectez lesa la zgarda lui Bruno. Arunc o ultima privire spre zgaiba care s-a apucat de ros o buturuga din fundul curtii. Urc agale treptele, cu Bruno alaturi.

Linistea e sfasiata in bucati. Bruno se sperie cumplit. Il simt cum se incordeaza. Intoarce capul si maraie. Mi se strange inima de frica. E fractiunea de secunda in care nu inteleg ce se intampla, ce prapad vine peste noi. Mainile imi tremura pe lesa. Bruno a saltat buza de sus, etaland dintii perfect aliniati, dinti care pot farama orice le iese in cale.

In urmatoarea fractiune de secunda ne linistim. E doar Onix. A alergat dupa noi si, in goana ei nebuna, a speriat pasarile care au cuib la streasina casei, facandu-le sa falfaie aripile pe deasupra noastra in semiintunericul noptii, ca intr-un film de groaza. E ora la care cocosul canta pentru a treia oara, iar eu simt ca lumea s-ar putea prabusi in hau fara macar sa stie, caci linistea e mult prea adanca, mult prea apasatoare.