Biserica de pe deal

Pe dealul din fata scolii se inaltase in ultimul an o frumoasa biserica ortodoxa, de care toti satenii erau mandri, chiar daca erau credinciosi, chiar daca nu. Batranele satului isi puneau mainile streasina la ochi si priveau in
zare, isi faceau cruci si multumeau bunului Dumnezeu ca le-a lasat sa traiasca destul, cat sa vada varful noii biserici inaltandu-se printre copacii de pe deal. Nu era cea mai mare biserica din lume, poate nici cea mai bine construita, poate nici cea mai bine pictata, dar era a lor si asta ii crestea faima si o facea in ochii lor sa para cea mai cea biserica.
Putin mai departe de acest loc, la aproape un kilometru mai la vale, pana mai ieri fusese o alta biserica, veche de cand aparuse acest sat pe pamant, arsa din temelie in chiar noaptea invierii Domnului, acum aproape doi ani. Atunci s-au speriat rau enoriasii, au crezut ca este un semn trimis din cer. Pentru ce mari pacate erau atat de aspru pedepsiti? Cu ce gresise satul lor, de ramasese fara lacas de cult? Erau intrebari la care nimeni nu le putea da un raspuns precis. Cand parintele le-a cerut sa contribuie, fiecare dupa puterea sa, cu bani, cu brate de munca, cu orice ar fi avut, la ridicarea unei noi biserici, nici un satean nu a ramas nepasator.
S-au mobilizat, au pus mana de la mana, au adunat bani si materiale de constructie. Nu au vrut sa aduca echipe care sa ridice zidurile bisericii. Printre ei erau multi constructori cu experienta, care puteau lucra cate putin in timpul liber. Unii nici macar nu aveau serviciu. In ei isi puneau toti baza. Au apelat doar la o echipa specializata in EUforaje, care sa se ocupe de partea la care ei nu se pricepeau. Au mai chemat, la sfarsit, un pictor batran, care avea doi ucenici si l-au rugat sa le impodobeasca cu desene peretii bisericii. In rest, era toata opera lor, a oamenilor cu suflet si cu teama de Dumnezeu care locuiau acolo, care crescusera in credinta ortodoxa si care tot asa doreau sa isi creasca copiii si nepotii.
Batranele isi aminteau de zilele calduroase, in care munceau pe branci pentru a gati mancaruri gustoase pentru muncitori. Isi aminteau de barbatii transpirati, arsi de soare, care nu se lasau doborati de oboseala, care turnau fundatia, ridicau zidurile si puneau tabla pe acoperis chiar si atunci cand simteau ca le tremura picioarele din cauza efortului. Ii mana de la spate dorinta de a duce la bun sfarsit ceea ce incepusera.
Pana si copiii contribuisera la acest proiect indraznet. Le era drag mamelor si bunicilor sa ii priveasca cum dadeau din mana in mana caramizile, cum carau galeti de material, cum indreptau cuiele strambate. Intr-adevar, biserica era a lor, era opera lor comuna si toti erau convinsi ca pacatele le fusesera spalate datorita acestui efort comun, un efort urias, atat financiar, cat si fizic.
Ce sat din aceasta tara se mai putea uita in zare, cu mainile streasina la ochi, la o biserica atat de frumoasa? Ce sat se mai putea lauda cu un asemenea efort si cu asemenea rezultate spectaculoase, care uimisera lumea si ii facusera vedete de televiziune?