Libelula

Fiinta diafana, invesmantata in culori de curcubeu, zbura speriata pe deasupra apei, aproape de malul plin de flori. Intelegea tot ce vorbeau copii, insa nu le putea raspunde, nu le putea explica nimic din ceea ce ar fi
dorit. Cu cat srigau ei mai tare, cu cat se bucurau mai mult vazandu-i aripile multicolore si trupul subtirel, cu atat libelula era mai panicata si zbura mai dezordonat.
Cum sa ii faca sa inteleaga ca nu este o jucarie, ca nu trebuie sa fie atinsa, ca vraja sa nu se rupa? Traise sub apa pana ieri, ca nimfa, timp de cinci ani lungi, in care se hranise cu mici vietati acvatice (tantari, musculite, libelule mici) si se ferise de pesti, broascute si diverse nevertebrate. Obisnuia sa stea nemiscata sub apa, asteptand ca prada sa se apropie. Atunci ataca cu o precizie si viteza uluitoare.
In acesti ani, naparlise de vreo zece ori, se metamorfozase si isi pastrase silueta pentru care o invidiau toti. In aceasta primavara calda si parfumata, venise si randul ei sa isi aseze aripile multicolore pe spate si sa plece in zbor pe deasupra apei, asa cum faceau suratele ei. Dar nimeni nu o avertizase ca in afara de dusmanii naturali va intalni la malul apei copii voiosi, indragostiti de frumusetea ei, care incercau din rasputeri sa o prinda, sa o cuprinda si sa o studieze de aproape.
Ce ar mai fi ramas de ea, daca degete curioase de copil i-ar fi atins aripile, fara sa stie cat sunt ele de fragile? Cum ar mai fi putut trai sarmana libelula fara aripile ce o purtau in zbor pe deasupra apelor, ca pe o adevarata regina a lacului? Cum ar mai fi putut trai, stiind ca a fost slutita? Oare copiii nu citisera legenda libelulei? Nu stiau ei ca din tot ceea ce vietatile celelalte aveau mai urat fusese creata ea, libelula, una dintre cele mai frumoase fapturi ale pamantului?
Cu o bataie puternica de aripi, libelula se indeparta de mal, de pericolul reprezentat de copii si se aseza fericita pe o frunza oarecare.