Ti-am scris, doamna, ca raspuns la scrisoarea ta. Am asternut in graba, cu furie, cu revolta, cu scarba, rand dupa rand, o parte din povestea mea de romanca, pana cand textul a fost gata. In ultima clipa m-am razgandit. Am rupt scrisoarea si i-am dat foc. Nu meritai sa citesti despre mine mai mult decat las pe blog sa se vada. Nu meritai sa citesti, caci privirile tale m-ar fi maculat. Nu meriti mila mea, caci nici tie nu ti-a fost mila de noi. Dar iti pot spune povestea altora, daca vrei sa asculti.
Iti pot spune povestea unui profesor ajuns pe strazi si cules de catre tineri milosi, tineri ce au strigat dupa ajutor si l-au primit. Profesorul a primit o casa, a primit mancare si toate cele trebuincioase.
Iti pot spune povestea elevilor olimpici, elevi ce primesc prea putine de la noi, ramanand uneori in umbra vampelor de la tv, caci ele sunt promovate intens.
Iti pot spune povestea copiilor din maternitati, copii fara de vina ce sunt abandonati de mame. De cati dintre ei ne este mila, pe cati ii sprijinim cu adevarat?
Iti pot spune povestea milioanelor de oameni ce isi rup spinarile in aceasta tara pentru un salariu de rahat, ce nu le ajunge sa isi plateasca darile si sa manance.
Iti pot spune povestea miilor de intelectuali plecati din tara din cauza lipsei locurilor de munca, intelectuali ajunsi la munca de jos, la spalat de batrani, la cules de capsuni, la batut de cuie prin ateliere obscure.
Iti pot spune povestea celor bolnavi, caci ei sunt nevoiti sa vina cu plase de bani de acasa, daca vor medicamente sau analize.
Iti pot spune povestea copiilor ce nu au ghiozdane, rechizite sau un prapadit de sandvis pentru la scoala.
Stiu multe povesti... Ma tem ca nu vei avea timp si nici chef sa le citesti, asa ca ma opresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu