Pasteau caprioarele in coltul lor de poienita, mandre ca pot taia cu dintii orice fir de iarba rea ar fi crescut fara acordul lor. Stiau ca sunt urmarite din umbra de ochii luciosi ai haitei de lupi, dar nu se ingrijorau prea tare, caci aveau intotdeauna o caprioara de serviciu, una care statea de paza in timp ce altele mancau. De cum se apropia haita de lupi infometati, caprioara de serviciu, mereu alta, dadea alarma behaind strident. Caprioarele lasau iarba in pace si se grupau rapid, spate in spate, dupa cum citisera ele in stele ca procedeaza armatele adevarate.
Lupii se apropiau,
le miroseau, intelegeau ca nu de acolo se hranesc, intorceau spatele si se afundau in intunericul padurii. Flamanzi, cu burtile supte, cu ochii dusi in fundul capetelor, cu urechile ciulite, cu mersul silentios, lupii se multumeau cu ceea ce le pica in gheare si colti: o scoarta aspra de copac batran, o ghinda ingropata in pamant, o rama ce se tara pe sub frunzisul uscat. Supravietuirea le era amara, coltii tociti, ghearele rupte. Dar aveau vazul bun si auzul perfect.
Se intrebau uneori de ce pe pamant se intorsesera toate pe dos, de ce caprioarele aveau dreptul de a le face in necaz, din luminisul lor insorit, unde lupilor le era interzis sa intre. Asteptau, rabdatori, ca ciutele sa lase garda jos si sa se avante increzatoare in adancul padurii. Abia atunci le-ar fi venit si lor randul sa se ospateze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu