Vopsele lavabile

In aceasta vara, a dat harnicia maxima peste cumnata mea si s-a decis sa isi renoveze apartamentul. Cumnatul meu, barbat harnic si priceput in toate cele, i-a spus ca nu va fi nevoie de echipe de
meseriasi, ca va face el tot ce va fi nevoie, poate cu putin ajutor din partea ei. Au trecut pe hartie materialele pe care le-au considerat necesare, au plecat la cumparaturi si s-au intors acasa cu bratele pline.
Pregatisera deja casa. Mobila era asezata in mijlocul camerelor, bine acoperita cu folie. Paturile, la fel. O copaie imensa astepta sa fie umpluta cu vopsele lavabile, ca mai apoi sa fie intinsa pe tavan si pereti. Cumnatul meu, sigur pe el, cumparase vopsea lavabila alba si cateva sticlute de coloranti pe care urma sa le amestece in copaie. A terminat de amestecat albatru in lavabilul alb exact cand am intrat eu pe usa.
Vazand ca a uitat cea ce era mai important (primul strat de alb care se da pe pereti inainte de culoare, am profitat de ocazie pentru a ma juca impreuna cu cei doi copii ai lor. Ne-am bagat mainile in vopseaua lavabila albastra si am inceput sa manjim peretii, incercand sa pictam copci, pisicute, case, saniute, sori si floricele. Cumnata mea tipa ca muscata de sarpe ca ii vor ramane urme inestetice dupa ce totul va fi gata, in timp ce noi toti ne amuzam de distractia ad-hoc.
Sufrageria lor arata ca o camera de gradinita grozava, plina de forme ciudate, plina de culoare si de rasete. Nu ma mai distrasem de mult atat de bine. cumnata mea, inca plina de nervi, m-a intrebat daca as fi procedat la fel in cazul in care era vorba despre casa mea. Am derulat filmul vietii pana la momentul in care Ionut a pus pentru prima data mana pe un creion si a avut stralucita idee de a desena peretii.
I-am povestit cum am gasit sufrageria plina de cercuri si cerculete facute de mana copilului de nici doi ani. Atunci am ales sa las asa peretii, ca un fel de amintire a primului sau desen. In dormitor i-am oferit un colt in care sa deseneze si sa picteze, un colt de perete doar al lui. Acolo si-a facut mana, cum s-ar spune. Cand a mai crescut, un bun prieten al meu i-a umplut peretii dormitorului cu personajele sale preferate din desenele animate.
Dintr-o data, casa ni se umpluse de pokemoni, de dragoni, de fel de fel de animalute ciudate vazute la televizor. Nu mi-a parut rau nici o clipa. Baiatul meu a avut o copilarie fericita. Casa lui era mai frumoasa decat o gradinita, in casa lui veneau toti copiii sa se joace, in casa lui putea picta oricat ar fi dorit, fara teama ca va fi certat. Inca deseneaza frumos, desi niciodata nu a vrut sa urmeze acest drum si a pastrat desenul ca pe o pasiune, ca pe un hobby de week-end.
I-am spus cumnatei mele intreaga poveste dintr-o suflare. M-a privit intai neincrezatoare, apoi tot mai interesata de cele ce aveam de spus. Cand am terminat de vorbit, ochii ii luceau si ea parea decisa sa isi lase copiii sa deseneze, daca asta vor sa faca. Cand renovarea apartamentului a fost gata, copiii ei aveau in camera lor un colt al lor, unde inca mai deseneaza in zilele in care nu ies pe afara.