Nu vreau sa fiu asa

Nu vreau sa fiu asa, dar nici nu stiu cum altfel as putea proceda ca totul sa fie bine, sa pot impaca si capra, si varza. Pe de o parte imi lipsesc zilele de altadata, cand cautam compania oamenilor, cand
imi petreceam orice clipa libera discutand si amuzandu-ma alaturi de prietenii mei. De de alta parte, ma simt din ce in ce mai bine in online, printre persoane necunoscute, care uneori rezoneaza cu sufletul meu mai mult decat au facut-o prietenii sau rudele de la care aveam candva asteptari.
Nu vreau sa fiu nepasatoare fata de problemele altora, dar simt ca devin, incet, incet. In timp ce eu imi storc toti creierii pe care nu ii am pentru a scrie un articol bun, o prietena imi povesteste despre poza cu cafele pe care cineva i-a postat-o pe fb. Daca ii spun ca ma doare la basca de acea poza si de impresia artistica, va crede ca sunt increzuta, nepasatoare sau cine mai stie cum.
Daca aleg sa ii raspund asa cum se cuvine, lasand articolul pe mai tarziu, ma lungesc prea mult, imi fug ideile si se alege praful de munca mea. Timpul zboara, eu ma enervez si nu ii mai sunt de folos nici prietenei, raman si cu treaba nerezolvata.
Dar daca azi aman o discutie, maine aman alta, nu cumva ajung ca lumea sa nu ma mai caute, sa ma ocoleasca, sa ma evite? Nici unul dintre prietenii mei (si in general oamenii care nu fac parte din aceasta lume) nu intelege ca eu imi iau scrisul in serios, ca mi-am impus anumite reguli, un anumit program. Toti au impresia ca fiind fara serviciu, pot fi la cheremul lor oricand, infdiferent ce problema ar avea.
Nu este asa si nu le-am spus-o doar o data. Nu vreau sa fiu asa, insa ei ma silesc sa ma indepartez. Cand ii vad ca ma privesc de parca sunt cazuta din nori, imi vine sa le intorc spatele si sa plec. Poate ca asta si fac, in subconstientul meu. Astazi putin, maine mai mult, pana cand voi fi foarte departe de cei care ma deranjeaza cand vor si care nu tin cont si de nevoile mele.