Nu este ceea ce pare-poveste

Era o biata papadie, crescuta in pamant arid, pe un maidan din satul vechi. Ajunsese acolo purtata de un vant naprasnic, pe cand era doar o samanta subtirica. I-a placut viata si si-a dorit sa o traiasca bine,
sa creasca mare si sa poarte rod in lume. Corola i se deschidea in soare, lasand la vedere petale lungi, galbui.
Crescand, papadia a capatat de la mandrul soare o pereche de ochi cu care sa vada pana departe, in zarile albastre. Rotindu-si ea ochii in jur, a observat ca era inconjurata de niste flori uluitor de frumoase. Cu petalele asezate intr-un fel de bulgaras roz-violet, inconjurate de o coroana verde dispusa in straturi, florile acestea ii luasera ochii.
Papadia isi dorea sa le semene, ca aiba si ea o coroana peste petalele galbene. Zi si noapte le urmarea cu privirea si isi inclina trupusorul dupa cum vedea la florile roz-violet de care era indragostita. Ele cresteau tot mai mari, in timp ce papadia ramanea pe loc. Nu ajungea pana la ele, nu le putea vedea bine decat atunci cand batea vantul.
Intr-o zi s-a starnit o furtuna. Florile roz-violet se aplecau spre stanga, se aplecau spre dreapta, dupa cum batea vantul, incercand sa se protejeze una pe alta. Micuta papadie, vazandu-le atat de grijulii, a incercat sa se adaposteasca langa ele, lipindu-si tulpinita moale de trupurile lor vanjoase.
Vai! Ce dureri! Ce tipete si plansete! Ce rani urate! Papadia afla abia acum ca unele flori, desi par atat de frumoase, sunt pline de spini care inteapa si ranesc atunci cand le atingi. A inteles ca apropierea de frumosul armurariu nu ii este benefica, dar a inteles prea tarziu, cand ranile ii erau deja adanci, cand tepii lui ii intrasera deja adanc in carne. Cazuta peste pietrele de pe maidan, papadia nu a mai putut decat sa spuna cat de periculos este armurariul roz-violet.