Imaginea nuntii tale

Exista in viata romanilor un moment pe care toti il recunosc si il accepta, poate pentru ca omul este curios din fire, poate pentru ca ne plac imaginile si povestile altora, poate pentru ca asa am prins de la parinti si bunici.
Cand intri, poate pentru prima data, in casa unei familii, in afara de dicutiile serioase sau mai putin serioase, in afara de tratatia cu cafea sau prajituri gustoase, facute in casa (daca doamna este gospodina), mai mult ca sigur vei fi invitat sa admiri felul in care si-au mobilat si decorat casa, ca mai apoi sa iti puna la dispozitie ceea ce au mai de pret, imaginile de la nunta lor. Nu conteaza ca aceasta nunta a avut loc acum 50 de ani sau saptamana trecuta. Nu pleci pana cand nu vezi toate pozele, pana cand nu asculti povestea fiecarei poze si pana cand nu va amuzati pe seama diverselor intamplari de pe la nunti.
Aveam vreo sase, sapte ani si obisnuiam sa imi petrec o parte din timp la o vecina din bloc, car era cu un an mai mare decat mine. Ma atragea acolo prietenia pentru ea, dar si colectia de clasoare cu timbre a tatalui sau, o colectie impresionanta si foarte valoroasa, de care nu aveam voie sa ne atingem. Doar cand era tatal prietenei mele acasa puteam vedea timbre rare, imagini minunate si puteam afla mai multe despre filatelie.
Cand parintii ei nu erau acasa, marea noastra distractie era sa rascolim sifonierul in partea interzisa, sa cautam printre multele rochii si costume elegante, sa ne alegem ceea ce ne placea. Imi amintesc de ziua in care am ales sa ma imbrac cu rochia de mireasa a mamei Cameliei. Imi era atat de mare, incat inotam in ea. O taram prin toata casa, calcam pe ea, fara sa dau nici cea mai mica importanta.
Important era sa ma vad in oglinda, sa ma admir si sa ma joc imaginandu-mi ca sunt mireasa, ca alaturi de mine este cel mai frumos Fat-Frumos, calare pe un cal la fel de alb precum rochita cu care eram imbracata. Alb am spus? Nu, rochita nu mai era alba. Noua mireasa mancase ciocolata si isi lasase amprentele maronii peste dantela ce acoperea rochita. Asa m-a gasit mama Cameliei cand s-a intors de la serviciu.
Asa morala nu imi mai facuse nimeni pana atunci si nici nu mi-a mai facut cineva de atunci. Mi-a spus ca nu este frumos sa umbli cu lucrurile altora fara sa ceri permisiunea, ca nu e indicat sa porti lucrurile altora, pentru ca pot avea diverse boli, ca nu este indicat nici sa iti stergi degetele murdare pe primul lucru care iti iese in cale. Apoi a scos dintr-un sertar un album de poze si mi-a aratat cum fusese rochita ei in ziua nuntii.
M-a intrebat daca se mai compara ceea ce vad in poze cu ceea ce am pe mine. Simteam ca intru in pamant de rusine si chiar ma temeam ca ma va pune sa ii cumpar alta rochie. Nu s-a intamplat nimic rau. Mi-a spus ca isi va duce rochia de mireasa la curatatorie, pentru a-i reda stralucirea de altadata, pentru a o face sa semene cu rochia din fotografii. Astazi ma intrebam cine ar fi putut face rochia sa arate ca in poze, daca pozele ar fi fost facute de cei de la imaginea nuntii tale, care scot fotografii de o claritate uimitoare si care transforma