Intr-o frumoasa zi de toamna, pe cand copiii iesisera din case si umblau ciorchine pe strazi, grabiti sa ajunga la scoala, sa isi cunoasca doamna invatatoare, profesorii si colegii sau doar sa ii revada, in acea zi de
septembrie, Sorina statea singura pe treptele din fata blocului, intrebandu-se ce sa faca.
Un vant subtire taia drumul, plimband o frunza de colo, colo, intr-un dans haotic, fara inceput si far de sfarsit. Sorina urmarea atenta miscarea pe care vantul o imprima frunzei uscate si isi imagina ca asa se joaca si cu viata ei cineva. Nu ar fi recunoscut niciodata ca devenise frunza in vantul toamnei doar pentru ca fusese puturoasa, ca preferase distractiile din discoteca si din baruri, in loc sa invete pentru examenele care o asteptau.
Asa se trezise aceasta domnisoara ca nu avea nici un motiv sa stea in casa, dar nici afara nu prea avea ce face. Fostii ei colegii incepeau astazi un nou an scolar, prietenii de la bloc erau si ei la scoala, gașca cu care pierduse multe ore in distractii era de acum sparta.
Unde s-ar fi putut duce? Ce ar fi putut face? Frunza disparuse de sub ochii ei, purtata de vant spre alte zari. Sorina se temea ca nu va gasi un capat de drum, ca biata frunza uscata se va rupe in bucati inainte de a ajunge acolo unde vantul isi propusese sa o poarte. Dar chiar avea de gand sa o duca intr-un loc mai bun sau doar se juca, asa cum se joaca pustanii cu o minge sparta, dand pase de la unul la altul, plictisiti si totusi dornici sa isi testeze abilitatile?
Abia acum intelegea de ce mama o certase de atatea ori, de ce bunica insistase mereu sa invete, sa lase gașca si sa deschida o carte. Dar ce mai putea face? Era cam tarziu pentru regrete, era tarziu pentru invatatura, era tarziu si ea continua sa stea pe treptele din fata blocului, invidioasa pe copiii care astazi aveau un rost, aveau un drum de facut, aveau o ocupatie.
Tocmai atunci iesi din scara Ileana, vecina de la patru, care era cu doi ani mai mica de varsta, dar la fel de inalta ca si Sorina. Cu mapa intr-o mana, cu un mar rumen in cealalta, ii spuse intre doua muscaturi ca pleaca la liceu, ca este primul an si are emotii cumplite. Sorina, care deja trecuse prin toate astea, o incuraja si ii spunea ca acolo va gasi o alta lume, ca nu trebuie sa ii fie teama.
Deodata, in timp ce vorbea, Sorinei i-a venit ideea de a o insoti pe Ileana pana la liceu. A fost primul pas spre o alta nebunie, o nebunie care a tinut cateva luni si care a dus-o pe Sorina in lumi unde nu banuise ca ar putea ajunge...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu