Tabla scolara panoramica

Imi amintesc de parca a fost ieri, cu toate ca de atunci au trecut 30 de ani. Pierduta in multimea de elevi in uniforme scolare identice, cu sarafan, bentita si matricola obligatorie, timida si speriata de noutatea
reprezentata de profesori si de scoala impunatoare la care ma transferasem in prima zi din clasa a V-a, simteam nevoia sa intru in pamant atunci cand imi auzeam numele si mi se cerea sa ies la tabla pentru a scrie propozitii, a face exercitii la matematica sau chiar desene, desi eram si sunt anti-talent recunoscut.
Poate ca multi dintre cei care ma citesc astazi se intreaba cum erau scolile pe atunci, cum se purtau elevii, poate chiar si cum erau tablele scolare pe care scriau cu creta profesori si scolari deopotriva. Clasa la care am fost transferata avea doua table negre de plastic, alaturate pe un perete. Sigur, nici un elev nu le-ar fi putut umple vreodata cu litere sau cifre, insa profesorii reuseau, facandu-ne sa nu avem timp nici macar de copiat cele scrise.
Uneori creta era dura si scartaia ingrozitor pe tabla de plastic. Ne puneam mainile la urechi, incercand sa acoperim zgomotul care ne facea pielea de gaina. Unii profesori pareau imuni la acel scartait si continuau sa scrie, desi noi aveam pixurile pe banci, altii se intorceau mirati spre noi, parca cerandu-si scuze ca ne zgarie fara voie timpanele si deranjeaza linistea clasei.
Cand imi auzeam numele, ma ridicam ingrijorata, priveam in stanga si in dreapta si paseam timida spre tablele negre ce imi dadeau senzatia ca fraternizeaza cu mine o clipa, ca mai apoi sa ma ingrozeasca. Vedeam doar negru in fata ochilor, mai ales daca nu aveam lectia invatata. Creta aluneca prea repede, facand ca literele scrise de mine sa se alungeasca mai mult decat as fi dorit. Speram intotdeauna ca tabla sa ma ajute atunci cand nu stiam sigur ce trebuie sa scriu.
Ma rezemam de ea, chiar si cu riscul de a-mi murdari sarafanul de creta, ii mangaiam suportul pe care stateau buretii pana mi se albeau degetele. Tabla ramanea inerta, insensibila la semnele mele subtile sau mi putin subtile. Luam buretele umed si ii atingeam pielea plasticata, lasandu-i dungi chiar mai negre decat culoarea ei obisnuita. Nimic! Pana cand nu imi sufla vreun coleg, greu reuseam sa astern pe tabla ceva inteligibil, care sa multumeasca profesorul.
Timpurile acelea au trecut, omenirea a evoluat si, ajungand in anul de gratie 2013 aflu ca pe piata au iesit table scolare panoramice, cu dimensiuni poate chiar mai mari decat cele doua table din clasa mea, chiar daca ar fi fost unite. Elevii au acum ocazia sa vada lumea si in alte culori, nu doar negru in fata ochilor, cum vedeam eu si colegii mei de scoala. Desi materialul din care sunt facute (metalo-ceramica glazurata, realizate din tabla de otel de 0,90 mm) permite scrierea cu creta, elevii si profesorii pot scapa totusi de murdaria de pe degete folosind markere nonpermanente.
Regret ca nici macar baiatul meu nu a prins aceste table scolare panoramice, cu tabla incasabila la socuri punctuale, cu rama de aluminiu cu coltar ABS, cu suport pentru marker si creta, avand o forma usor curbata. Poate daca ar fi avut asa ceva in clasa, eu si inca vreo cateva mamici nu ne-am fi vazut nevoite, in ultimul an de liceu, sa platim o tabla ce statea de ani buni lipita cu scotch, doar pentru ca in joaca lor, unul dintre copii s-a rezemat brusc de minunea neagra.