Am gasit prin biblioteca o carte veche despre caini si privirea mi s-a oprit pe capitolul unde se vorbeste despre ingrijirea cainelui de apartament in prima perioada a vietii, atunci cand abia se acomodeaza cu casa, cu stapanii, cu lipsa mamei si a fratilor.
Nu stiu daca ele mai sunt valabile astazi, la 40 de ani de la momentul cand au fost publicate, dar mi s-au parut interesante si bune de povestit in cateva cuvinte. Spune autorul acolo ca puiului de caine trebuie sa i se dea seara, la culcare, putin lapte cald, de preferat in maniera in care o facea mama lui.
M-a apucat rasul incercand sa imi imaginez ca ma lungesc pe gresie, langa usa de la intrare, acolo unde ii place lui Bruno sa doarma, ca ascund langa burta un biberon cu lapte cald si il las sa traga din el, sperand ca asa ma va confunda cu mama lui.
In cazul in care incepe sa scanceasca (mai toti puii de caine fac asta) stapanul trebuie sa rosteasca pe un ton autoritar "liniste!" pana cand cainele intelege semnificatia cuvantul. Dupa ce ca e speriat, se simte singur si/sau viseaza urat, sa il mai bag si eu in sperieti cu tipatul repetat obsesiv, "liniste!"?
Ceea ce m-a distrat cu adevarat a fost partea in care autorul spune ca unii proprietari de caini au obiceiul de a pune in culcus, in locul unde doarme catelul, sticle cu apa calda si ceasuri desteptatoare. Acestea ar pacali cainele, facandu-l sa creada ca alaturi de el sunt fratiorii carora le poate auzi inimioarele cum bat. Pe bune? Chiar s-ar lasa un caine pacalit de bataia ceasului? Si daca s-ar lasa, nu cumva as face din el un caine moale, sperios, care va avea nevoie sa auda permanent bataia ceasului pentru a se simti in siguranta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu