Statuia lui Nichita Stanescu, amplasata in Ploiesti, in parcul unde pensionarii se aduna pentru a juca o partida de sah, ma face intotdeauna ma imi incetinesc pasii. Imi vine sa merg in varful picioarelor, de teama sa nu il trezesc. Apoi ii vad ochii, am impresia ca ma priveste si imi vine sa il salut. Asa imi spunea un prieten candva... Ieri am trecut pe acolo si am facut o poza. Mi-am amintit ca sunt zile cand oamenii trec in graba pe aleile parcului, fara sa arunce vreo privire spre Nichita Stanescu. Parintii isi duc de mana copiii, atenti la flori, la caini, la alti oameni. Prea putini le vorbesc despre poetul Nichita Stanescu, prea putini isi ridica privirile pana la el. La ceas festiv se aduna cativa rataciti si ii recita poeziile, isi fac fotografii la poalele statuii, isi impart carti sau pur si simplu tac, aproape coplesiti de emotie. Dar sunt atat de putini...
Animal sideral
si murind de frig, sus
in zoosfera,
ciuruite de raze si strabatute
de meteoriti,
nu ma lasa, eh,
din pricina istoriei, sa ma uit
la stele!
Am sa plec in Antile
si-am sa va cumpar de-acolo
ananasi, libertate,
trestie de zahar
si soareci, - le-am promis
Du-te domnule!, - mi-au zis,
si cauta sa te intorci cu viata,
mi-au zis,
si cauta sa nu te ratacesti
in madularele
cifrei 1
Nu ma grabesc sa ma supar.
Eu sunt o stea.
Noada zeului ma preseaza
de spinarea ducipalului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu