Acum cativa ani, vecinul nostru si-a cumparat masina. Noua, frumoasa, cocheta... O foloseste pentru a merge pana la tara, la cativa kilometri de Ploiesti si la serviciu,
undeva in Ploiesti. Inca sin clipa in care a parcat-o pentru prima data in fata blocului, vecinul nostru a dat semne ca nu se poate dezlipi de ea. Pentru el, baiat tanar, pana in 30 de ani, dar fara iubita si fara prea multi prieteni, masina aceasta este atat iubita, cat si prietena.
La primul fulg de zapada, vecinul iese afara cu maturica si indura viscol, ger, ninsoare, pentru a alunga orice urma alba de pe iubita lui masina. Dupa orice ploaie de vara, vecinul iese afara u galeata de apa limpede si cu carpa de bumbac. Sterge cu atentie fiecare strop de ploaie, inclinand capul pentru a vedea daca ramane vreo urma. In fiecare weekend, vecinul poate fi vazut in fata blocului. Deschide usile masinii, aspira, sterge praful, iar aspira, iar sterge praful.
Imi da uneori senzatia ca masina i s-a miscorat de atata curatat. Bine-nteles ca nu ii pot spune asta, pentru ca baiatul este clar indragostit de frumoasa lui pe patru roti. Nu cred ca ar suporta un asemenea soc. Cumva, imi este mila de el si mi-ar placea sa il pot ajuta. Daca i-as propune sa isi faca un blog, sa posteze pe el poze ale masinii, instructiuni de curatare si ingrijire a masinii, credeti ca ar fi tentat? Sau omul simte nevoia sa atinga obiectul adorat, sa ii stea permanent in preajma?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu