Chitara

Avea baiatul meu in jur de opt anisori cand a decis ca isi doreste mult o chitara a lui, sa poata invata sa cante. Era iarna si in ajun de Craciun ne venisera la usa cu colinde niste baieti care cantau extraordinar de frumos la chitara, asa ca il facusera curios si dornic de noi aventuri. Ca orice mama care se respecta, vazand ca isi doreste un instrument muzical, nu am stat pe ganduri si, din toate economiile, i-am cumparat chitara dorita.

Bine-nteles ca nu stia sa o foloseasca, iar eu cu greu imi aminteam cateva acorduri invatate in adolescenta. Nu am ureche muzicala si tot ceea ce stiu se bazeaza pe memorie. Pur si simplu invatasem pe dinafara, pas cu pas, locul unde trebuie sa imi pun degetele pentru a canta melodia dorita. In concluzie, nu i-am putut fi de mare ajutor copilului si l-am lasat vreo doua zile sa o zdrangane asa cum i-a placut.

Dupa fix doua zile, baiatul meu era atat de plictisit de chitara si de zgomotele pe care le scotea, incat a pus-o intr-un colt al camerei si nu s-a mai atins de ea foarte mult timp. A mai scos-o de acolo numai pentru un vecin, un baietel cu un an mai mare de cat el, caruia chiar ii placea sa cante la chiatra si cre se pricepea. Isi facuse obiceiul de a veni zilnic la noi, numai de dragul de a canta la chitara. Dupa un timp si o discutie serioasa cu baiatul meu, ne-am decis sa i-o facem cadou. 

Nu va puteti imagina bucuria pe care a simtit-o acel copil si mirarea parintilor lui la auzul vestii. As vrea sa invatati un lucru simplu: un obiect pe care nu il folositi mult timp, probabil nu il veti mai folosi nicicand, asa ca bine ar fi sa va ganditi ca altii si l-ar dori si nu il pot avea. Macar in preajma sarbatorilor de iarna, cand faceti curatenie generala, vedeti daca nu cumva puteti face cate o mica bucurie celor care au nevoie.