Una dintre prietenele mele uraste tot ceea ce inseamna iedera. A crescut intr-o casa din caramida rosie. Fiecare vara i-a fost umbrita de aceasta planta cataratoare, care nu se sfieste sa ia in stapanire orice zid, orice gard, orice stalp sau copac. Imi povestea ca ii intra in casa, se strecura prin crapaturi, facea orice pentru a deveni regina neincoronata a curtii. La polul opus se afla o alta prietena a mea. Ea a crescut, ca si mine, la bloc. A dus mereu dorul verdelui din natura si, cum i s-a ivit ocazia, atunci cand s-a mutat la curte, s-a grabit sa planteze tulpinite de iedera de mai multe soiuri, pentru a se bucura de frumusetea acestei plante deloc pretentioase. Acum gardul sau metalic nu mai poate fi vazut. In doar cativa ani, iedera l-a acoperit, dornica sa isi etaleze frumusetea trecatorilor mai mult sau mai putin grabiti. Eu inca mai locuiesc la bloc, asa ca ma bucur cand ajung la prietenele mele, dar si cnad indraznesc sa rup perfectiunea naturii si sa imi insusesc o crenguta de iedera pe care sa o pozez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu