Sunt o floare, sunt un crin

Sunt o floare, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin, si ca semn ca te iubesc, colea jos ma iscalesc... Sunt versurile unui joc din indepartata mea copilarie, versuri

ce mi-au venit din senin in cap, facandu-ma sa ma gandesc la faptul ca au trecut foarte multi ani de cand nu le-am mai auzit... Oare cum se mai joaca astazi copiii, ce cantecele invata si cat inteleg din ele?

Tin minte ca eu chiar ma credeam o frumusete cu piele alba atunci cand cantam aceste versuri... Chiar credeam, pentru o clipa, ca le iubesc pe fetitele in fata carora ma iscaleam, dupa cum cereau regulile jocului. Pentru una dintre fetite, chiar am pastrat acest sentiment vreme de peste 20 de ani. Ce pacaleala, ce dezamagire! Fata cu care in copilarie cantasem esti o floare, esti un crin, s transformase intr-un maracine plin de tepi, nepasator la tot ce il inconjura...

Doar parfumul de crin il pastrase, acel parfum innabusitor, de care este indicat sa te feresti, pentru ca poate fi daunator. Am facut greseala de a inspira, pentru o clipa lunga, parfum de crin aparent alb, fara sa vad ca are pete de noroi pe el, fara sa vad ca vrea sa ma sufoce... Apoi am inteles ce se intampla si m-am indepartat, incercand sa respir aer curat, sa imi curat mintea si plamanii de emanatiile falsului crin...