Sacali si praf

Incerc sa calc incet, insa pantofii mei nu au pernite ca ale pisicilor. Zgomotul, desi atenuat de ulita batrana, reuseste sa atraga atentia sacalilor ce misuna prin tufisuri, in cautarea prazii. Seceta transforma totul, de la om la animal, de la plante la stele, de la gand la fapta. Nimic nu mai este cum fusese odata. Fiecare nou pas ridica in aer un colb inecacios, de un galben murdar. Se lipeste de haine, de piele, de suflet si nu se mai da dus. Ma spal, imi spal si hainele, imi pansez sufletul, insa urmele de praf continua sa fie acolo, chiar daca nu se mai vad. Le simt urmandu-ma oriunde merg, asa cum simt si ochii sacalilor urmarindu-ma si asteptand sa fac un pas gresit pentru a ma inhata. 

E lumea plina de praf si de sacali.

Degeaba alaturi de tine, pe batrana poteca, merg multimi de oameni. Din tufisuri pandesc ochi rai, lipsiti de empatie, de compasiune, ba chiar si de ratiune cateodata. De ei nu te poti feri... Vor ridica colbul in urma ta si te vor acuza ca tu l-ai ridicat, pana cand vei ajunge sa crezi ca pantofii tai sunt de vina...