Din aburul pamantului mi-am facut rochita de vara si am plecat prin sat sa studiez tipuri de oameni noi, tipuri de oameni vechi, tipuri de oameni. Le-am cercetat privirile si-am cautat in ele stralucirea de odinioara. M-am strecurat nevazuta printre ei, sperand sa vad zambetul cald, solidar, care trona pe chipurile tuturor candva. M-am uitat dupa coloane vertebrale drepte. Au disparut si ele, lasand in loc doar capete plecate,
doar spinari indoite de poveri nevazute. Cand v-ati transformat, oameni buni? Unde v-ati ratacit zambetul, privirea calda si mandria? Unde va este si ne este bucuria? Unde au disparut curajul si onoarea? Cand ne-au ingenunchiat? Cum am ajuns sa credem zicala "Capul plecat, sabia nu-l taie"?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu