IUBESC VIATA: Un ultim omagiu
In scrierile mele veti gasi sfaturi din multe domenii, povesti scrise de mine, retete culinare, imagini placute ochiului si recomandari turistice, ale unor carti bune, ale unor site-uri de incredere.

miercuri, 10 iulie 2013

Un ultim omagiu

Mi-a spus un bun prieten ca pe blogul meu, blog cu numele Iubesc viata, nu este potrivit sa vorbesc despre persoane decedate, despre inmormantari, ritualuri de inmormantare sau diverse obiecte necesare in astfel
de momente tragice. I-am replicat senina ca nimeni nu traieste vesnic, ca toti suntem muritori, ca moartea face si ea parte din ciclul natural al vietii, viata pe care eu o preaslavesc in fiecare zi si pe care incerc sa o traiesc frumos alaturi de fiintele ce imi sunt dragi.
De ce sa ne ascundem si sa negam realitatea? "C-o moarte tot suntem datori", dupa cum bine spunea George Cosbuc in poezia Decebal catre popor. Ca murim mai tineri sau mai batrani, stim inca din copilarie ca asta se va intampla, ca nu putem scapa. Cunosc o multime de femei batrane care isi pregatesc din timp toate cele trebuincioase, pentru a nu impovara peste masura familia, atunci cand va veni ceasul. Avea bunica mea o prietena care isi cumparase totul din timp, motivand ca ai ei nu se pricepeau si ar fi cumparat ceva nepotrivit.
S-a stins saraca acum multi ani, dar imi amintesc de parca a fost ieri cum ne trimitea la magazin sa ii cumparam galeti de tabla, pentru ca datina crestineasca cere ca mortului ca i se dea de baut timp de 40 de zile. Nu stiu daca acum se mai practica, tinand cont de faptul ca toata lumea are apa in casa. Inainte da, apa se cara la familii nevoiase, la bolnavi, la persoane neputincioase. Biata batrana, din cand in cand reusea sa ramana fara galeata de apa in casa si atunci apela la galetile pregatite pentru caratul apei dupa inmormantare, iar la pensie cumpara alta galeata.
Eram in clasa a opta cand s-a dus batrana prietena a bunicii sa isi intalneasca sotul in rai. M-am intors de la scoala si mi-am gasit bunica plangand incetisor, coplesita de tragedie. Tineam si eu la batranica, poate pentru ca era cea mai darnica si mai atenta fiinta pe care o cunoscusem vreodata. In inima mea de copil s-a aprins dorinta de a-i aduce un ultim omagiu celei care imi inveselise multe zile.
Am deschis hotarata pusculita in care strangeam bani pentru a merge in tabara si am plecat de acasa cu buzunarele pline de maruntis. Eram decisa sa ii cumpar cea mai frumoasa si mai colorata coroana de flori, cu o banda funerara pe care se scrie mare ca am iubit-o si pretuit-o, ca o voi regreta vesnic. Asa am si facut. Gestul meu le-a impresionat pana la lacrimi pe fetele batranei, care mi-au daruit o multime de cadouri ulterior. Cred ca aceea a fost ziua in care familia mea a inteles ca pentru oamenii la care tin, banii chiar nu mai conteaza, decat in masura in care ii pot ajuta sau le pot recunoaste importanta pe care o au sau au avut-o in viata mea.

Niciun comentariu :

Trimiteţi un comentariu