Roşu şi negru, de Stendhal

"Pe vremuri, la manastirea Sacre-Coeur, isi dovedise doar pasiunea pentru Cel de Sus, de care tot atat de mult se temea si acum. Lupta care-i sfasia inima era cu atat mai inspaimantatoare cu cat frica aceasta nu avea in ea nimic rational. Julien simtea ca si pana cea mai nevinovata argumentatie o scotea din sarite, in loc sa o linisteasca, fiindca vorbele lui tineau parca de limbajul infernului.
Totusi, cum preceptorul il iubea si el foarte mult pe micul Stanislas, tanarul a sesizat ca era mult mai bine daca analiza starea sanatatii copilului. Stapana casei devenise tot mai grava. Necontenitele ei remuscari ii alungasera pana si somnul si nu mai iesea dintr-un soi de tacere salbatica. Daca ar fi deschis gura, nu ar fi facut-o decat pentru a-si marturisi crima Domnului Dumnezeu si tuturor oamenilor."

"Ce mila le-ar fi inspirat micul nostru provincial liceenilor parizieni care, la cincisprezece ani, stiu deja sa intre cu aplomb intr-o cafenea! Numai ca acesti copii, atat de stilati la cincisprezece ani, pe la optsprezece ajung sa se piarda in turma. In schimb, timiditatea pasionata a provincialului poate fi uneori depasita si atunci exact ea este aceea care te invata sa stii sa vrei."

"Sorel nu a vazut in toate acele cuvinte decat scurtimea de spirit a unui burghez de la tara. Doar era pe cale sa urce pe scena marilor evenimente. Fericirea de a merge la Paris, unde isi inchipuia ca traiesc numai fiinte cu mintea ascutita in intrigi, cu totul ipocrite, dar la fel de politicoase ca episcopul de Besancon ori acela de Agde, stergea orice altceva dinaintea ochilor sai."

"Pe domnul de La Mole il interesa tot mai mult acel caracter ciudat. La inceput, trecea cu vederea alunecarea lui Julien in ridicol, care il facea sa rada. Dupa putina vreme i s-a parut mai interesant sa corecteze cu blandete punctele de vedere gresite ale tanarului. "Provincialii care sosesc la Paris, isi zicea batranul senior, admira tot ce le trece prin fata ochilor. Cel din fata mea uraste totul. Aceia sunt prea afectati, cel de fata nu indeajuns, asa ca prostii il vor lua drept unul de-al lor. "

"Trei secunde mai tarziu, scara era la loc, pe aleea cu tei, iar onoarea fetei era salvata. Intors in camera lui, Julien a vazut ca era plin de sange si aproape dezbracat, ranindu-se cand se lasase sa alunece pe scara fara nici o precautie.
Fericirea fara margini ii readusese intreaga energie a caracterului. Daca i-ar fi iesit in cale douazeci de oameni , sa-i atace de unul singur nu ar fi fost decat inca o bucurie."

" Memoria si imaginatia ii erau pline de siretlicurile si de prefacatoria de toate felurile care inca mai erau posibile pe cand era tanar. Sa te pleci in fata necesitatii, sa te temi de lege i se parea si absurd si dezonorant pentru un om de rangul lui. Platea scump visurile incantatoare pe care si le permisese in ultimii zece ani asupra viitorului iubitei lui fiice."

"Va plange in hohote, o stiu eu. Degeaba am vrut sa o omor, totul va fi uitat. Iar persoana careia am vrut sa-i iau viata va ramane singura care imi va deplange cu sinceritate moartea. Ce antiteza!"
Un sfert de ceas, cat a mai tinut scena pe care i-o facea Mathilde, nu s-a gandit decat la doamna de Renal. Fara sa fi vrut si raspunzand totusi destul de des spuselor fetei marchizului, nu isi putea desprinde sufletul de amintirea dormitorului de la Verrieres. Vedea gazeta din Besancon asezata pe cuvertura din tafta portocalie, dar si mana aceea atat de alba strangand-o cu o miscare convulsiva. O vedea pe doamna de Renal plangand...
Si urmarea drumul fiecarei lacrimi pe fermecatorul ei chip."

Va recomand si articolul Cel mai bogat om din pestera.