marți, 19 februarie 2013

Realismul

Secolul al XIX-lea inregistreaza in planul societatii o constientizare fara precedent a dinamicii sociale de catre burghezia care, consolidata in urma revolutiei industriale, cucereste puterea economica si politica in aproape toate spatiile europene. Dezvoltarea stiintelor naturii si a filozofiei materialiste si pozitiviste a favorizat interesul pentru societate si om, surprins in interdependenta cu mediul social, in tendinta de a inlatura cliseele impuse de estetica romantica si de cea clasica.

Evolutia curentului in paralel cu romantismul permite aparitia unor interferente ale celor doua viziuni, mai ales in Franta, unde termenul este utilizat pentru prima oara de "boema" adunata in jurul pictorului Courbet, care se declara "un democrat si un republican, un partizan al revolutiei si in primul rand un realist". Generata de pictura, prin zugravirea oamenilor simpli, viziunea realista va fi impartasita si de scriitorii celei de-a doua jumatati a secolului, care inteleg ca misiunea lor este sa observe realitatea si sa o transpuna veridic in operele literare, chiar daca aceasta oglinda care este romanul, dupa cum credea Stendhal, reflecta "cateodata cerul albastru, alta data noroiul din balti".
In conceptia lui Flaubert, scriitorul trebuie sa ramana indifierent la emotiile personale si sa exploreze realitatea lucid si obiectiv, cu o rigurozitate care tine de stiinta si se opune categoric inspiratiei subiective. In locul personajelor exceptionale in imprejurari exceptionale pe care le zugravesc romanticii, apar eroii veridici cu manifestari tipice in situatii tipice, ancorati in spatiu si timp, produsi de epoca in care traiesc.
Preocuparea pentru social si interesul fata de legatura dintre societate si individ se reflecta in veridicitatea detaliilor din spatele carora razbate atitudinea critica a scriitorilor realisti. Unul dintre teoreticieni, Champfleury, sublinia necesitatea ca realistii sa realizeze portrete din detalii extrem de concrete, pentru a sustine prin ele verosimilitatea tipului prezentat. Lipsa totala a idealizarii ii detaseaza net de romantism, iar de clasicism ei se distanteaza prin capacitatea de a exprima aceleasi valori etern umane prin alte mijloace, prin proiectarea eroului in istoria contemporana, intr-o suma de amanunte care urmaresc abstractizarea in favoarea concretizarii.
Preluand modelul diferit de stiinta, realistii vor pune mare pret pe documentare, ei insisi considerandu-se, precum Balzac, secretari ai realitatii, istorici, simplii fotografi ai acesteia. Este si motivul pentru care ornamentatia stilistica a romanticilor este abolita si in locul ei se instaureaza sobrietatea, precizia, stilul rece si impersonal, cu certe intentii anticalofile. Naratiunea, vazuta ca un proces-verbal, va fi o transcriere exacta a realitatii, exprimabila in plan lingvistic si in formulele limbajului claselor inalte, si in cuvantul adeseori vulgar al argoului.
Realizarile concrete ale realismului ca atitudine estetica bine determinata sunt legate climatul specific fiecarei literaturi nationale in secolul al XIX-lea. Punctul de plecare este Franta, unde, pe langa particularitatea interferarii cu romantismul, s-au elaborat si cele mai consistente teoretizari. Stendhal, teoretician al romantismului prin studiul Racine si Shakespeare, este unul dintre exponentii realismului, atat prin romanul Rosu si Negru, subintitulat de altfel in consonanta cu principiile realiste Cronica anului 1830, cat si prin Manastirea din Parma, unde viziunea realista asupra bataliei de la Waterloo se detaseaza de maniera lui Hugo, deaorece perspectiva unui simplu combatant, Fabricio del Dongo, ucide grandoarea si eroismul si retine doar invalmaseala ucigatoare generata de spaima. Cu Flaubert va castiga teren impersonalismul, cultivat in zugravirea veridica a burgheziei franceze, dar scriitorul va respecta mai mult decat ceilalti realisti expresia literara, fiind unul dintre stilistii epocii, asa cum confirma si capodopera sa Madame Bovary. Realismul francez se desavarseste insa prin Balzac, autorul Comediei umane: tipologiile create de el devin etaloane artisitice pentru intregul secol al XX-lea, iar arta sa se converteste in balzacianism, ca modalitate de la care se vor revendica, prin asumare sau prin respingere, toti romancierii care i-au urmat.

Va recomand si articolul Lipite de matasea rece a jobenului.

2 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Nu!!! Cum sa ma mut? Mai trec si pe aici din cand in cand... :))
      Nu este necesar sa treaca si cititorii mei. ;)

      Ștergere