vineri, 25 ianuarie 2013

Oraşul şi câinii, de Mario Vargas Llosa

"Subofiţerul se îngălbeneşte la faţă. Ochii lui piezişi îl ţintuiesc pe Nunez. De data aceasta, luându-şi elan, loveşte cu vârful pantofului.Când se simte proiectat, cadetul începe să zbiere; se clatină vreo doi metri şi se prăbuşeşte. Pezoa caută neliniştit chipul lui Gamboa. Acesta zâmbeşte. Cadeţii zâmbesc. Nunez, care s-a ridicat de jos şi-şi freacă şezutul cu amândouă mâinile, zâmbeşte şi el. Pezoa îşi ia avânt din nou."


"Lungiţi în grădina casei lui Emilio, discuţiile lor luau alte direcţii. Cine să-şi mai aducă aminte de miuţe, de întrecerile la fugă, de coborârile pe plajă, printre rapele de pe faleză? Fumând neîncetat (de-acum nimeni nu se mai îneca din cauza fumului), cercetau posibilităţile de a se strecura la filmele interzise celor sub cincisprezece ani, socoteau viitoarele petreceri probabile: or să le permită părinţii să pună pick-up-ul şi să danseze? o să dureze ca şi ultima, până la miezul nopţii? Şi fiecare îşi povestea întâlnirile, discuţiile cu fetele din cartier. Părinţii dobândiseră o importanţă excepţională; unii, ca tatăl Anei şi mama Laurei, se bucurau de o preţuire unanimă, fiindcă îi salutau pe băieţi, le dădeau voie să stea de vorbă cu fiicele lor, îi întrebau despre şcoală; alţii, ca tatăl lui Tico şi mama Helenei (stricţi, foarte neîncrezători), îi terorizau şi îi alungau."

"După fiecare rafală, căpitanul cerceta ţintele şi calcula loviturile reuşite. Pe măsură ce compania se apropia de deal, tirul devenea mai bun: circumferinţele erau toate ciuruite. A examinat chipurile trăgătorilor: feţe congestionate, infantile, imberbe, cu un ochi închis, iar cu celălalt fixat pe înălţător. Reculul culasei zguduia trupurile tinere care, cu dureri încă la umăr, trebuiau să se ridice, să alerge aplecându-se şi să se arunce din nou la pământ ca să tragă, învăluite într-o atmosferă de violenţă, care era doar un simulacru. Căpitanul Garrido ştia că la război nu-i aşa.
În acea clipă a văzut silueta verde peste care ar fi putut călca dacă n-o zărea la timp, şi puşca cu ţeava adânc înfiptă în pământ, în ciuda tuturor instrucţiunilor privind întreţinerea armelor. Nu reuşea să priceapă ce puteau însemna acea puşcă şi trupul doborât. S-a aplecat. Băiatul avea chipul crispat de durere, iar gura şi ochii larg deschişi. Glontul îl atinsese la cap: un fir de sânge curgea de-a lungul gâtului."

"Era clar că n-o să scape nici unul, ar fi fost curată vrăjitorie. Ne-au oprit pe toţi şi pe urmă ne-au dus la dormitor şi atunci am zis, careva s-a pus pe cântat, nu-mi vine să cred, dar e limpede ca lumina zilei, Jaguarul ne-a turnat. Ne-au pus să deschidem dulapurile, mi se urcase sângele la cap, "ţine-te de pereţi, amice, a zis Vallano, că ăsta-i sfârsitul lumii", şi avea dreptate."


Oraşul şi câinii, de Mario Vargas Llosa, o carte despre adolescenţă şi despre violenţa unei lumi în care doar cei duri reuşesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu